Need a job? Apply NOW

If you want to work in a rapid growing company, that tests products and advertising, and helps its clients to build long-term relationships with customers, that studies audiences and their responses to various media, that measures public opinion around the globe,

If you think you have high potential, if you want to develop your skills and abilities,

than send me your cv NOW on my personal email address:

gconstantin35@gmail.com
or please call me on 0727-334255

Good luck!

Elementul de baza al vietii duhovnicesti

Parintele invata ca elementul de baza al vietii duhovnicesti traite intru Hristos, marea taina a credintei noastre este unitatea in Hristos. Este acel sentiment pe care il traim identificandu-ne cu fratele nostru, purtandu-ne unii altora poverile, traind unii pentru altii ca si cum am trai pentru noi, rostind Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, si acel PE MINE sa cuprinda si sa devina pentru noi durerile si problemele celorlalti, suferind si bucurandu-ne impreuna cu ei, caderile lor devenind caderile noastre, ridicarile lor iarasi ale noastre.

De aceea, ultima sa dorinta, ultima sa cerinta adresata Domnului, ultima sa rugaciune era ca noi sa devenim UNA. Dupa aceasta ardea, inseta, dorea. Cate probleme au fost rezolvate in acest fel simplu si minunat. A cazut fratele meu? Eu am cazut. Cum pot eu sa il invinovatesc de vreme ce eu insumi sunt vinovat? A reusit fratele meu? Eu am reusit. Cum pot sa il invidiez pentru reusita cand eu am invins?

r

HRISTOS A INVIAT!

La final de lupta, de drum si urcus greu al treptelor Postului Mare, sarbatorim triumful vietii si al iubirii, Invierea lui Hristos! Important este cum calatorim in cursul acestor 40 de zile si cum ajungem la destinatie. In dimineata de Pasti, la orele 05:00 pomii erau in explozie florala, mirosea a ciresi in floare, pasarile cantau si dincolo de zgomotele acestea familiare ale diminetii, simteai o pace si o bucurie fantastica, o tacere intensa, daca pot spune asa fara sa par ridicola. Minunat si triumfator. Si la final de drum de blog, cum nimic nu e intamplator, am avut bucuria sa simt iubirea Bunicutului (caruia cred ca i-a placut blogul pe care i l-am dedicat) si sa primesc cadou de la o prietena buna o carte de suflet: "Antologie de Sfaturi si Indrumari" - Parintele Porfirie.

Hristos a Inviat!

In pace si lumina,

Subsemnata.

ACUM ESTE DOAR TACEREA

O povestire de-a parintelui Porfirie

„Odată, povesteşte Părintele Porfirie, m-am lovit la piciorul stâng. Mi-am rupt tibia şi peroneul – aşa se numesc acele oase ce sunt până aici sus, la genunchi, iar în jos, până la gleznă. Mi-am rupt piciorul la mijloc şi-a troznit ca o sticlă. M-au dus la spital, în timp ce strigam întruna de durere… Au venit de îndată profesorul de chirurgie şi toţi de la sala de operaţie şi mi-au pus piciorul în ghips. După ce au trecut vreo zece zile, am început să-mi privesc piciorul şi, cu Harul cel dumnezeiesc, am văzut că nu îl puseseră bine. Tare m-am speriat, aşa că am început să mă rog. Cum puteam să le spun unor medici atât de mari că au greşit? M-am gândit să-i vorbesc domnului K., un medic mai mic, foarte blând la vorbă şi binevoitor. Aşadar, i-am spus că nu au pus bine piciorul în ghips! „Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atâţia medici şi am văzut totul la radiografie”. Într-adevăr îmi făcuseră radiografie. În timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au văzut că l-au fixat bine şi apoi l-au pus în ghips. Se pare însă că în momentul în care l-au mişcat ca să-l pună în ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus în ghips aşa strâmb. I-am spus aşadar medicului K. Că au pus piciorul strâmb, iar el le-a transmis celorlalţi. „Spune-i să-şi vadă de sfinţenia lui, iar noi ne vedem de ale noastre”, i-au răspuns.
Atunci am început să strig. A venit alt medic, un specialist, căruia i-am zis:
- Spune-i profesorului că vreau să mai faceţi o radiografie.
- Dar ne jigneşti, zise el.
- Vă rog să-mi faceţi pe plac, căci sunt om bătrân.
- În fine, hai să-l ducem jos, să-i facem voia, dar ne cicăleşte degeaba, zise profesorul. Nu ştim noi cum e bine? De atâţia ani tot asta facem.
În cele din urmă m-au dus jos. Acolo au constatat că într-adevăr piciorul alunecase din poziţia iniţială şi începuse să se sudeze strâmb.
- Vai, părinte, tare eşti păcătos, îmi zise.
- Ştiu şi eu asta, domnule profesor, i-am spus.
- Acum să vezi ce vom face! Trebuie să-l rupem iar, fiindcă s-a sudat!
- Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns.
Aşadar au adus doctorii din nou ca să-mi tragă de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injecţie împotriva durerii nu mi-au făcut. Aşadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar profesorul la mijloc şi, tot trăgând aşa, în cele din urmă au reuşit să îl rupă! Eu spuneam neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase”. Durerile erau cumplite! Mi-au apucat aşadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au făcut la loc.
Acum profesorul se tot minuna de întâmplare! „N-am mai văzut şi n-am întâlnit aşa ceva în toată cariera mea. Să-mi spună bolnavul că nu i-am pus bine piciorul în ghips. Şi încă după cincisprezece zile după ce l-am pus în ghips”.
Apoi am stat cam trei luni cu piciorul în ghips. Şi trebuie să vă spun că ghipsul este foarte greu. Aşadar, mai apoi, după ce m-am făcut bine, mi-au dat nişte cârje şi am coborât la biserică. După câteva zile i-am spus Haricleei să îmi aducă un baston, iar ea mi-a spus că se va duce să îmi aducă. A doua zi dimineaţa, cam pe la orele 11, am coborât în biserică şi m-am aşezat în strană. În faţa mea erau o maică şi sora mea Harikleea, căreia i-am spus să se ducă să îmi aducă un baston. „Ei, m-oi duce mai târziu”, zise ea. Aşadar nu i-am mai spus nimic. În scurt timp intră în biserică o doamnă având în mână un baston, pe care îl ţinea în sus. Îndată ce a intrat, s-a îndreptat spre noi, spunând:
- Aici este Sfântul Gherasim?
- Da, fiica mea, zise maica.
Atunci s-a apropiat să vadă mai bine icoana.
- Da, el este, el este, îi zise maicii şi se aplecă să se închine sfântului. Apoi continuă:
- Am fost în pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, aşa că am cumpărat şi eu unul. Noaptea trecută, îmi apare în vis acest sfânt din icoană. Eu nu ştiam ce Sfânt este. Aşadar îmi spuse sfântul în vis: „Vreau să îmi aduci mie bastonul pe care l-ai cumpărat de la Ierusalim”. Iată că l-am adus. Unde să îl pun?
Ia gândiţi-vă. Biata de ea nici nu ştia de Sfântul Gherasim! Aşa că, întrebând ea pe unul şi pe altul, i-au spus: „Du-te în Omonia. Mai întreabă acolo şi îţi vor spune unde îl găseşti pe Sfântul Gherasim”.
Atunci i-am spus: „Vino aici să îţi spun ceva. Sfântul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfântului şi slujesc în această biserică de treizeci de ani. Ieri am cerut să mi se cumpere un baston şi sora mea Harikleea urma să se ducă să îmi cumpere unul. Sfântul ţi-a spus să aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul său, iar bastonul l-a comandat pentru mine”. Atunci femeia s-a îndreptat spre icoana sfântului Gherasim. A luat bastonul, a sărutat icoana, apoi a pus bastonul alături şi, întorcându-se spre icoană, a spus: „Sfinte, ţi-am adus bastonul. Acum îl voi da slujitorului tău”. Apoi s-a întors, a luat iar bastonul şi, venind lângă mine, mi-a sărutat mâna şi apoi mi l-a dat.
Ce lucru frumos! Îţi poţi explica această întâmplare? Pe mine m-a emoţionat foarte tare. Asta e! Acum văd însă că nu mai e cauciucul care se afla la capătul bastonului.

("Batranul Porfirie, parinte duhovnicesc si pedagog")

Te vindeca pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu

..."În acea vreme s-a întîmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducîndu-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvîrşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dînsa, cerînd ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsa şi gîndind la sfîrşitul ei. Era între dînşii o bătrînă creştină. Aceea, alergînd la biserică, se ruga cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzînd-o Sfîntul episcop Porfirie plîngînd, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzînd la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţînd-o ce să facă şi ce să zică.

Deci mergînd bătrîna în casa bolnavei, a strîns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dînşii: "Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?" Auzind acestea, părinţii au zis: "De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită". La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dînşii bătrîna: "Ridicaţi-vă mîinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvîntul cu jurămînt, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela". Iar ei, cu osîrdie şi cu lacrimi ridicîndu-şi mîinile, au zis: "În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dînsa?".

Acestea auzindu-le bătrîna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: "Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!" Şi femeia suspinînd, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirîndu-se, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!" Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfîntul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerînd botezul lui Hristos. Iar sfîntul, învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfînta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Si era numarul celor botezati 64."

(Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Porfirie, Episcopul Gazei, selectie)

Despre nevointe

În cartea "Ne vorbeşte părintele Porfirie" acest cuvios, poate cel mai mare ieromonah făcător de minuni secolul trecut, ne mărturiseşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli. De multe ori Îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!» E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească.” [31; 367].
(Părintele Porfirie „a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă «cu repetate gastroragii», cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatidă stafilococică pe mână, hernie inghinală «cu dese strangulări», guşă endemică cronică, adenom la hipofiză” [31; 367].)
Dacă Dumnezeu a ştiut că le este mai de folos să rabde, în vreme ce noi am fi considerat că le era mai de folos să facă alte nevoinţe, înseamnă că trebuie să ne revizuim modul de înţelegere a bolii.
Sfinţii Părinţi ne-au atras atenţia asupra faptului că în orice nevoinţă se poate amesteca mândria. Unul dintre părinţii pustiei, după ce întrerupsese un post exagerat de aspru, a văzut cum dracul pleca de la el. Adică tocmai întreruperea acelei nevoinţe lipsite de dreaptă socoteală i-a fost de folos, şi nu postirea aceea. Alţi părinţi au căzut în mândrie tocmai pentru faptul că se rugau vreme îndelungată şi socoteau că sunt mai presus decât ceilalţi.
Mândria, patima cea mai grozavă care îl separă pe om de Dumnezeu, este o patimă foarte fină. Întreaga predanie ortodoxă ne arată că cel mai bun leac împotriva mândriei este tăierea voii. În scrierile filocalice se pune accent pe ascultarea faţă de povăţuitorul duhovnicesc, ascultare care este numită mucenicească pentru că luptătorul renunţă la voia sa pentru a face voia lui Dumnezeu, Care îi vorbeşte prin povăţuitor.

Dar mucenicie este numită şi boala, pentru că este tot o formă de tăiere a voii. Pentru cei care vor să ducă lupta cea bună, boala este un examen: dacă rabdă durerile, ştiind că aceste dureri le aduc sănătate sufletească, atunci răbdarea este o dovadă a smereniei. Dacă însă bolnavul cârteşte, dacă se supără că Dumnezeu nu l-a lăsat cu nevoinţele sale, atunci prin aceasta arată că la baza războiului său nu stă dorinţa de a trăi după voia lui Dumnezeu, ci stă dorinţa de mărire, dorinţa de satisfacere a orgoliului, care se ascunde sub o mască duhovnicească. Narcisismul de care suferă oamenii părut duhovniceşti nu este cu nimic mai bun decât narcisismul celor care cad în patimi trupeşti. Şi unii şi alţii pun voia proprie deasupra voii dumnezeieşti.

Boala este o cruce grea. Câtă vreme omul duce cu răbdare această cruce, boala îi este de folos.
Numai că boala nu este singura cruce care duce la mântuire. Hristos nu a venit pe pământ să propovăduiască avantajele bolii. Hristos ne-a chemat să ne purtăm crucea pentru a dobândi raiul. Creştinii trebuie să se lupte pentru mântuire. Şi, fie că sunt bolnavi sau nu, fie că sunt în necazuri sau nu, ei trebuie să meargă spre rai.

Boala nu este o virtute, aşa cum nici sărăcia nu este o virtute. Pe mulţi sărăcia i-a dus la deznădejde, pe mulţi boala i-a dus la disperare. Rea nu este bogăţia, ci folosirea ei spre satisfacerea patimilor şi a poftelor. Rea nu este sănătatea, ci folosire ei spre pierzania sufletului. Rea este grija excesivă pentru sănătate, idolatrizarea trupului.

Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să căutăm boala. Ci au spus doar că sănătatea poate fi spre pierzare, în timp ce boala poate fi leac pentru suflet. Boala este de preferat sănătăţii folosite greşit, folosite pentru satisfacerea poftelor. Totuşi, constatarea lui Dostoievski potrivit căreia „un om sănătos este totdeauna un om pământesc, material.... Dar cum ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească a organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea unei alte lumi şi, pe măsură ce se agravează boala, raporturile cu această lume se îngustează”, nu trebuie considerată literă de lege: au fost sfinţi care au avut o sănătate de fier, chiar dacă duceau o viaţă de aspră nevoinţă, şi au fost păcătoşi care, ajungând pe patul de boală, au mărit raporturile cu această lume. Sunt destule cazuri de beţivi care dovedesc aceasta.

„Şi totuşi, de ce Sfinţii Părinţi au vorbit mai mult despre folosul bolii decât despre folosul sănătăţii?”

Pentru că sănătatea, prin ea însăşi, nu este o cruce. Boala este o cruce. Omul sănătos îşi aduce mai greu aminte de moarte decât o face omul bolnav. Mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu abia după ce s-au întâlnit cu boala (sau cu necazurile). Omul este ispitit să adopte un mod de viaţă în care credinţa este doar un compartiment care nu comunică cu celelalte; omul se mulţumeşte să fie creştin câteva ore pe săptămână, duminica, şi în rest trăieşte după alte legi, fără să mai ţină seama de legea dumnezeiască. Dar boala, ca orice suferinţă de altfel, îi răstoarnă socotelile. Boala este un dascăl înţelept care ne povăţuieşte să nu ne legăm de lumea în care trăim, ne învaţă că această lume este trecătoare şi noi înşine nu vom zăbovi mult în ea.

Fratele ajutat de frate

"Sa va spuneti unii altora problemele si sa le discutati cu fratii vostri, iar Dumnezeu le va rezolva.

Foarte multi oameni, indeosebi crestinii, sunt foarte creduli, stand de vorba fara discernamant cu asa-zisi frati care, in realitate, sunt lupi rapitori. Sa ne amintim ca trebuie sa fim "intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii".

Oare voi ma veti auzi?

"Eu, chiar cand voi fi plecat, voi continua sa va vorbesc. Oare voi ma veti auzi?" Parintele Porfirie Capsocalivitul Nu trecuse mult timp din ziua adormirii parintelui Porfirie cand un nepot de-al sau, de meserie educator, a vazut in vis o biserica uriasa, scaldata in lumina, aflata in inaltul cerului, ce fusese ridicata in cinstea parintelui Pofirie si in mijlocul careia sedea insusi Parintele Porfirie. Totodata a vazut cum numerosi oameni ai lui Dumnezeu, imbracati in straie de lumina si purtand cununi stralucitoare, se adunasera inauntrul dar si in afara bisericii si cantau cu glasuri melodioase un tropar al carui text si a carui muzica erau inchinate parintelui Porfirie! Nepotul parintelui a auzit de atatea ori in vis acest tropar, incat l-a invatat pe de rost si, indata ce s-a trezit, aducandu-si-l bine aminte, l-a scris si l-a inregistrat! Acesta este troparul: Dupa cum pe pamant fiind te rugai pentru tamaduirea neputintelor si pentru iertarea pacatelor noastre, tot astfel si acum roaga-te in ceruri, Parinte Porfirie, si roaga-L pe Hristos Dumnezeul nostru sa mantuiasca sufletele noastre. "

("Ne vorbeste parintele Porfirie")

Puterea Tainei

Intr-o duminica un frate ce s-a impartasit a simtit foarte tare puterea Sfintei Impartasanii si a crezut ca aceasta i s-a intamplat din pricina ca nu se pregatise cum trebuia, in privinta cinei, asa, ca, inspaimantat, s-a dus la parintele Porfirie sa il intrebe care era cauza.

- Nu te nelinisti, i-a spus Bunicutul, ca nu e nimic rau. Toate acestea s-au intamplat fiindca Domnul voia sa iti faca cunoscuta puterea Tainei Sale.

Auzind acestea, fratele pleaca impacat.

Iubindu-l pe Hristos

"Cel care este al lui Hristos trebuie sa-L iubeasca pe Hristos si prin aceasta iubire el este izbavit de diavol, de iad si de moarte. "

(Parintele Porfirie)

"Doamne"

'În vârful copacului Tău sunt o floare...

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzîie:

Zbucneşte afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopţii cu cozile-n stele....

Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vamile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum,

Doamne, pâna la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăţie

A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

(Vasile Voiculescu)

Obligatia primordiala a parintilor

Educaţia copiilor este obligaţia primordială a părinţilor. Părinţii care au eşuat în educarea copiilor lor sunt socotiţi, de obicei, rataţi în toate. Dacă ei şi-au pus viaţa în slujba extinderii afacerilor şi a înmulţirii banilor şi averilor, făcându-se magnaţi şi bogătaşi, dar n-au mişcat nici un deget pentru educarea elementară a copiilor lor, atunci înseamnă că nu numai că nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai şi luptat şi ostenit să-i facă leneşi, neisprăviţi şi infractori! şi ştiţi de ce? Pentru că banul, când intră pe mâna unor oameni decăzuţi, face rău atat celor ce îl au, cât şi celor care sunt lipsiţi de el. Fiindcă primii - cei care-l au - profită de ultimii - cei care nu-l au - după bunul lor plac.

(Parintele Porfirie - "Antologie de sfaturi si indrumari")

Calea de mijloc si calea imparateasca a iubirii

"De asemenea fiule, trebuie sa urmam calea de mijloc a crestinului, fiindca aceasta cale este foarte grea. Trebuie sa depasim acest stadiu si sa ne ridicam mai sus, prin dragostea pentru Hristos. Atunci toate devin usoare. Cand il iubim pe Hristos nu cadem in pacat. Atunci ne aflam pe calea de mijloc si ne numim crestini adevarati.

-Cum putem, bunicutule, sa il iubim pe Hristos?

-Iubirea noastra pentru Hristos, fiule, se infaptuieste astfel:

Ne intaltam sufletul spre Dumnezeu si chemam numele Sau. Vazand natura, florile, copacii, pasarile, albinele, marea, pestii, luna, soarele, toate celelalte lucruri minunate create de Dumnezeu, ne intoarcem gandul spre Dumnezeu si slavindu-L pentru ele,incercam sa intelegem cat de frumoase si de minunate sunt si totodata ne straduim sa il iubim"

("Amintiri despre batranul Porfirie")

Cel putin nu da inapoi

"Daca nu poti inainta, cel putin nu da inapoi", imi spunea odata Parintele vazand ca staruiam intr-un pacat pe care il tot repetam.

"Orice vei face, sa stii ca vei infrunta multe piedici si necazuri. Sa nu dai inapoi ci sa te rogi lui Dumnezeu si el va inlatura piedicile, ajutandu-te sa inaintezi. "

"Astazi ma aflu dincolo de stele"

Uneori evenimentele sau chiar cuvintele cuviosului parinte dezvaluiau dimensiunea personalitatii sale harismatice. De exemplu, in 20 iunie 1987, Parintele Porfirie insotit de un grup de prieteni a facut o excursie in Evvia, indragitul loc de unde se tragea. In ziua aceea Batranul se bucura "cu bucurie negraita si preamarita" (I Petru 1,8).
Abia se impartasise. Isi ridica mainile spre cer si spuse:
- Astazi sunt foarte multumit. In aceasta clipa ma aflu in univers, dincolo de stele. Ma aflu langa Dumnezeire, langa Sfanta Treime.
Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o profunda bucurie sufleteasca, erau spuse cu multa socotinta si se adresau unor oameni care ii erau foarte apropiati. Insa Parintele Porfirie nu spunea mereu asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor sai duhovnicesti: "Nu pot sa va explic aceste lucruri. Le intelegeti?". Alteori insa spunea: "Spun doar ce imi este ingaduit si nimic altceva". Tot parintele spunea: "Dar exista si nebunie... Ei, da, cand innebuneste omul, atunci vorbeste". Cuviosul parinte, care traia continuu in spatiul minunilor, se avanta adesea, lasandu-se stapanit de "nebunia intru Hristos". Atunci vorbea si spunea cuvinte neobisnuite, ca acelea pe care le-am notat mai sus.

Ascultarea

"Intr-o vreme aveam probleme cu un sef de al meu care era un om foarte sever. Cand i-am spus parintelui Porfirie ce pateam, mi-a zis:

- Sa faci ascultare, fiule, sa fii rabdator. Sa nu ii raspunzi, ci mai bine roaga-te.

Cand m-am plans iar parintelui Porfirie de seful meu mi-a spus:

- Nu ti-am spus sa faci ascultare? Stii ce inseamna ascultarea? Ascultarea inseamna smerenie. Ai priceput?

-I-am raspuns: am inteles Bunicutule.

- Nu, n-ai priceput. Hai sa iti spun ceva ca sa intelegi ce inseamna ascultarea. Intr-o manastire vietuia un monah, asa cum spui tu, foarte aspru. Toti calugarii care se duceau sa ii slujeasca, nu puteau sta cu el mai mult de o saptamana. Cand am auzit eu acestea, mi-am zis sa merg si eu sa incerc. Intr-adevar m-am dus pe la chilia sa si cand i-am spus pentru ce am venit, mi-a zis:

-Bine, acum du-te pe unde ai venit. Si mi-a aratat fereastra.

Eu, fara sa mai stau pe ganduri, m-am dus si am iesit pe unde mi-a zis.

-Pricepi acum ce inseamna ascultarea?

- Da, inteleg.

-Am ramas cu acel calugar mai mult decat toti ceilalti monahi ce s-au dus la el, l-am slujit cu bucurie si dupa aceea am plecat eu singur. Asta este ascultarea adevarata si asa te povatuiesc sa te porti si tu de acum inainte cu seful tau.

Dupa ce mi-a dat binecuvantarea sa, am plecat."

(Amintiri despre batranul Porfirie)

"Ti-a fost greu sa taci?"

Cu siguranta ca duhovnicul meu o fi citit cartea aceasta, pentru ca, de cand scriu despre batranul Porfirie, am luat si eu o lectie aproximativ identica. Am sa o redau aici. Aveam o relatie incordata cu mama mea si ori de cate ori ieseau scantei, ii dadeam replica. Ii spun parintelui care imi zice scurt: 'taci. cand vezi ca e rost de scandal, taci si roaga-te". Plec fericita ca uite, am descoperit reteta, nici nu trec bine doua zile, o noua discutie. Din te miri ce. Incepe un dialog tensionat, eu uit cuvintele parintelui, ma aprind si dau apa la moara dupa care plec in tromba la mine acasa, cu gipsul pe picior, cu rucsacul in spate, doi copii de mana plus inca patru sacose cu haine, pe care ma mir ca le-am putut cara. Toate in detrimentul meu.

Ma intorc la parintele P. si ii relatez discutia. Si el, ca si parintele Porfirie, zice: "ti-am spus sa taci, iti era greu?" Pentru ca nu ai inteles ce inseamna sa taci, sa faci cateva sute bune de metanii. Am ramas o clipa stana de piatra dupa care am izbucnit in plans. Realizasem cat imi era imposibil sa le fac, mai ales ca abia imi scosese gipsul si cat de usor ar fi fost sa tac o fractiune de secunda.

Stiu ca nu voi uita lectia asta toata viata. Dealtfel, o voi relata oricui are greutati cu ascultarea.

"Nu eu traiesc, ci Hristos traieste"

Papagalul

De fiecare data cand ii aduceam parintelui noi vizitatori, dupa ce primeau sfaturile sale si dupa ce le dezvaluia diverse lucruri, ii duceam apoi si la papagalul aflat acolo, care spune o gramada de cuvinte si expresii precum "Doamne miluieste!", "Bunicutule" si altele de care se minunau toti.

Intr-o zi stareta mi-a povestit ca papagalul spusese o fraza foarte cunoscuta, in chip schimbat, zicand "Nu eu traiesc, ci Hristos traieste".

Da, a spus intocmai, aceste cuvinte.

("Amintiri despre batranul nostru Porfirie...")

Intoarcere in timp

Scrisoarea Batrânului Porfirie catre fiii sai duhovnicesti:

Iubitii mei fii duhovnicesti,

Acum, când mintea-mi este înca întreaga, vreau sa va dau câteva sfaturi. De mic copil ma aflam tot în pacate. Când m-a trimis maica mea sa pazesc vitele pe munte - caci tatal meu, fiind saraci, plecase în America sa lucreze la canalul Panama pentru noi, copii sai -, pe când pasteam vitele, citeam silabisind viata Sfântului Ioan Kalivitul. Si l-am îndragit foarte mult pe Sfântul Ioan si ma rugam îndelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, nu-mi mai amintesc prea bine. Si vrând sa-l imit, cu foarte multa lupta am plecat de la parintii mei pe ascuns si am ajuns la Kafsokalivia, în Muntele Athos si am intrat în ascultare la doi Batrâni ce erau frati buni, Pantelimon si Ioanichie. S-a întâmplat sa fie foarte evlaviosi si plini de virtuti, asa ca i-am îndragit foarte si, de aceea, cu rugaciunile lor, faceam deplina ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult; simteam o mare iubire pentru Dumnezeu si petreceam foarte bine. Însa, cu îngaduinta lui Dumnezeu, pentru pacatele mele, m-am îmbolnavit foarte rau. Atunci Batrânii mei m-au povatuit sa ma duc la parintii mei, în satul meu, la Sfântul Ioan din Evvia.Si, desi de mic copil facusem pacate multe, când m-am întors în lume am continuat a face pacate care, pâna astazi, s-au înmultit foarte mult. Lumea însa m-a socotit bun si acum toti spun ca sunt sfânt. Eu însa, simt ca sunt cel mai pacatos om din lume. Câte mi le-am amintit, desigur le-am marturisit si stiu ca Dumnezeu mi le-a iertat pe cele spovedite, însa acum simt ca si pacatele mele sufletesti sunt foarte multe, asa ca va rog pe voi, cei care m-ati cunoscut, sa va rugati pentru mine, fiindca si eu, cât am trait, m-am rugat cu multa smerenie pentru voi. Iar acum, ca ma îndrept spre cer, cred ca Dumnezeu ma va întreba: „Ce cauti tu aici?". Iar eu Îi voi spune: „Nu sînt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, sa mi se faca mie". Mai departe nu stiu ce va fi. Îmi doresc însa sa lucreze iubirea lui Dumnezeu.Si întotdeauna ma rog ca fiii mei duhovnicesti sa-L iubeasca pe Dumnezeu, Care este totul, ca sa ne învredniceasca sa intram în nezidita Sa Biserica de pe pamânt. Fiindca de aici trebuie sa purcedem. Eu întotdeauna m-am straduit sa citesc imnele Bisericii, Sfânta Scriptura si Vietile Sfintilor nostri si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Eu m-am straduit, cu darul lui Dumnezeu, sa ma apropii de Dumnezeu si ma rog ca si voi sa faceti acelasi lucru. Va rog pe toti sa ma iertati pentru toata supararea ce v-am pricinuit.

("Amintiri despre batranul Porfirie")

Rugaciune

Regina a lumii

Preacurata Mama,

in clipa de roua,

trimite-ne noua

mangaierea de taina.

Preasfanta Nascatoare,

cu iubire cereasca,

cerne pe rana noastra,

cald mangaietoare

lacrima cereasca.

Si fara risipire

Aparatoare Doamna,

cu stralucita fire,

spre iubire de semeni

sufletul ni-l intoarna.

(Lumina din iubire - Elisaveta Novac)

"Praznicul şi miezul întregii bucurii este Persoana lui Hristos. Ce este exact nu putem înţelege în adâncime, căci Dumnezeu e nemărginit, este taină, este tăcere. Dumnezeu este foarte tainic, dar există (este) peste tot. Îl trăim pe Dumnezeu, îl respirăm pe Dumnezeu, dar nu putem simţi măreţia Sa, pronia Sa. Deseori El ascunde lucrările proniei Sale dumnezeieşti. Însă, când dobândim sfânta smerenie, atunci pe toate le vedem şi le trăim; Îl trăim pe Dumnezeu vădit, în chip deplin, şi simţim tainele Lui. Atunci începem să-L iubim. Şi acesta este un lucru pe care îl cere El Însuşi. Este primul lucru pe care îl cere pentru fericirea noastră, precum spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă” (Matei 22, 37-38).O asemenea iubire aveau sfinţii."

("Ne vorbeste parintele Porfirie")

Sa ai mereu dragoste pentru toti

"Sa fii bun si ascultator. Sa ai rabdare cu ceilalti, sa nu te necajesti, sa nu fii prea sensibil, sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbesti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, daca nu esti intrebat. Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos."

"Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedesti si sa te impartasesti des si-atunci vei scapa de toata frica si ti se vor tamadui toate ranile sufletesti."

"Te povatuiesc sa ai mereu dragoste pentru toti. In primul rand dragoste apoi toate celelalte."

"Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne rugam."

"Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii de El cu multa dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule."

Sa te rogi si sa iubesti. Sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti si pe semenii tai. Nu vezi cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalti. Daca-i iubesti tu primul, sa stii ca atunci si ei te vor iubi deopotriva."

Martisor

"Pe aripi sfinte"

Izvor sa fiu

de suflet viu

si foc aprins

de duh cuprins

iar Cerul sfetnic

lumine vesnic

micimea mea

de-albastra stea.

Cald rasarind

din zari de-argint

clipa-n lumina

coboare lina,

stea de pamant,

lunece bland,

ca in pustie

harul sa vie

dinspre cuvinte

pe aripi sfinte

in trupul meu

sa o cant eu

pe Nascatoarea

de Dumnezeu."

(Elisaveta Novac, "Lumina din Iubire")

Punte peste timp: Smerita Smerenie

M-am tot gandit la smerita smerenie si am regasit-o in doi oameni: parintele Porfirie si parintele Paisie Olaru. Nu stiu de ce, cand ma gandesc la ei doi dintre toti, revad spatiul mioritic si sfanta simplitate, cum o numea parintele Steinhardt. Ma pasioneaza subiectul smerenie pentru ca eu nu stiu ce este aceasta si nu stiu daca o sa aflu vreodata. Dar sa vorbeasca dumnealor:

Cu parintele Porfirie despre smerenie:

"Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul. Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor. " ("Ne vorbeste parintele Porfirie")

Cu parintele Paisie Olaru in completare:

"Smerenia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine nu inseamna ca avem smerenie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in pubhc, iar noi rabdam si zicem : " Dumnezeu i-a poruncit fratelui sa ma ocarasca pentru pacatele mele " , aceasta este smerenia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocarasca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-l ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata. Iar mandria, dimpotriva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de cam sa ne fereasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui." ("Parintele Paisie Duhovnicul")

Norul Intunecat

Parintele Porfirie povestea despre experientele sale la policlinica din Atena descriind ultimele clipe din viata pamânteasca a unor grav bolnavi care erau dusi într-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alaturi de bolnavi, în acele ultime clipe de agonie de dinaintea mortii, usurându-le sufletele. Uneori îsi întrerupea rugaciunea, cobora în biserica, îngenunchea înaintea Sfintei Mese si plângea; apoi "cu si mai mare staruinta se ruga". Când se întorcea în salon, norul se risipise. O lumina blânda se asternuse peste chipul, de-acum împacat, al bolnavului. Sufletul sau liberat calatorea spre ceruri. Medicii care îl vedeau adesea la capatâiul bolnavilor la ceas târziu, îl întrebau: "Bunicutule, tot aici esti?", iar el raspundea: "Ce sa fac, fii mei? Doar vedeti ca sunt singuri si parasiti".

("Batranul Porfirie")

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:- Eşti un om atât de neghiob ...- Ce spun eu acum sunt neghiobii?- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.- Da, dar îmi face ...- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetatşi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristrea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate

("Ne vorbeste parintele Porfirie")

"Lumina"

Cu raza, bati din veci aceeasi cale,

Cum vii din nesfarsit inspre-nserari,

In umbra noastra faci din nou carari,

Sa Te primim cu svon de osanale.

Te daruiesti cu rodul toamnei Tale,

Doar celor care plang in asteptari,

Aluneci lin, cazand din zari in zari

Spre duhuri care stiu sa fie goale.

Tu treci mereu in neguri nesfarsite,

Sa biruiesti amurgul prin Calvar

Si-n taina frumusetii negraite,

Te nasti de sus in foc de raze iar,

Ca sa-mplinesti minuni fagaduite,

Lumina Tu, nespus de mare har"

(Zorica Latcu)

Cand Hristos ii leaga pe oameni, nu mai exista distante

Parintele Porfirie, acest monah minunat cu suflet de poet, asa numitul "Cleopa al Greciei" ma uimeste de fiecare data prim simplitatea si frumusetea trairii sale. Un calugar simplu, coborat din munti care nu a uitat muntii, un traitor pe care Dumnezeu l-a inzestrat cu darul inaintevederii spre bucuria si vindecarea multora. Un OM care ii invata pe semenii sai sa simta ritmul naturii, sa traiasca in fuziune cu ea. "Natura este taina Evangheliei. Eu, cand simt armonia naturii, plang intr-una"... Cand ma gandesc la parintele Porfirie, vad in fata mea un camp de flori din cele mai simple. Iata cateva din gandurile sale:

"Sa udam florile"
Privitor la felul în care trebuie sa ne taiem patimile, Bunicutul mi-a spus acestea:Avem, fiule, o gradina unde sunt sadite de-o parte flori si de cealalta ciulini. Avem si-un izvor în partea asta, care le uda. Când îndreptam apa izvorului spre flori, acestea vor creste, în timp ce maracinii, din pricina lipsei de apa, se vor usca. Astfel trebuie sa procedam si cu faptele noastre. Când facem necontenit binele, treptat vor pieri obiceiurile rele. Omul cel vechi, care salasluieste în noi, se va piti în ascunzatoarea lui si nu ne va mai necaji. Pentru asta însa e nevoie de rugaciune neîncetata si de lupta pentru dobândirea virtutii.

"Sa ne deschidem Luminii "
„Sa nu încerci sa arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ti poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, si-atunci se vor risipi si negurile ce s-au înstapânit în tine".

"Iubirea fata de Dumnezeu"
Într-o zi, întrebându-l cum trebuie sa fie iubirea noastra de Dumnezeu, Parintele Porfirie îmi spuse:- Iubirea noastra pentru Dumnezeu, fiule, trebuie sa fie foarte mare si neîmputinata prin risipirea asupra altor lucruri. Îti dau urmatorul exemplu. Omul pare a avea înlauntrul sau un fel de baterie ce contine o anumita cantitate de energie. Când îsi risipeste aceasta energie cu alte lucruri decât iubirea pentru Dumnezeu, energia ce îi ramâne pentru dragostea fata de domnul este prea mica si, uneori, aproape nula. Când însa toata energia noastra o îndreptam spre Dumnezeu, aceasta înseamna ca iubirea noastra pentru El este foarte mare.Sa-ti mai spun ceva. Odata o fata se îndragostise foarte tare de un tânar, pe nume Nikos. În fiece noapte fata se trezea pe-ascuns, sarea pe fereastra si se ducea desculta peste tarinile pline de spini, pentru a-l întâlni pe cel drag, desi ajungea la el cu picioarele sângerânde. Când se-ntorcea acasa, gândul îi fugea mereu la Nikos. Orice ar fi lucrat si orice ar fi facut, Nikos îi bântuia gândurile. Asa, fiule, toata puterea ta trebuie sa tinteasca spre Dumnezeu, iar gândul tau sa fie mereu la El, fiindca aceasta e voia Sa.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii "

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele,

ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(Lucian Blaga, "Poemele Luminii")