Despre nevointe

În cartea "Ne vorbeşte părintele Porfirie" acest cuvios, poate cel mai mare ieromonah făcător de minuni secolul trecut, ne mărturiseşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli. De multe ori Îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!» E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească.” [31; 367].
(Părintele Porfirie „a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă «cu repetate gastroragii», cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatidă stafilococică pe mână, hernie inghinală «cu dese strangulări», guşă endemică cronică, adenom la hipofiză” [31; 367].)
Dacă Dumnezeu a ştiut că le este mai de folos să rabde, în vreme ce noi am fi considerat că le era mai de folos să facă alte nevoinţe, înseamnă că trebuie să ne revizuim modul de înţelegere a bolii.
Sfinţii Părinţi ne-au atras atenţia asupra faptului că în orice nevoinţă se poate amesteca mândria. Unul dintre părinţii pustiei, după ce întrerupsese un post exagerat de aspru, a văzut cum dracul pleca de la el. Adică tocmai întreruperea acelei nevoinţe lipsite de dreaptă socoteală i-a fost de folos, şi nu postirea aceea. Alţi părinţi au căzut în mândrie tocmai pentru faptul că se rugau vreme îndelungată şi socoteau că sunt mai presus decât ceilalţi.
Mândria, patima cea mai grozavă care îl separă pe om de Dumnezeu, este o patimă foarte fină. Întreaga predanie ortodoxă ne arată că cel mai bun leac împotriva mândriei este tăierea voii. În scrierile filocalice se pune accent pe ascultarea faţă de povăţuitorul duhovnicesc, ascultare care este numită mucenicească pentru că luptătorul renunţă la voia sa pentru a face voia lui Dumnezeu, Care îi vorbeşte prin povăţuitor.

Dar mucenicie este numită şi boala, pentru că este tot o formă de tăiere a voii. Pentru cei care vor să ducă lupta cea bună, boala este un examen: dacă rabdă durerile, ştiind că aceste dureri le aduc sănătate sufletească, atunci răbdarea este o dovadă a smereniei. Dacă însă bolnavul cârteşte, dacă se supără că Dumnezeu nu l-a lăsat cu nevoinţele sale, atunci prin aceasta arată că la baza războiului său nu stă dorinţa de a trăi după voia lui Dumnezeu, ci stă dorinţa de mărire, dorinţa de satisfacere a orgoliului, care se ascunde sub o mască duhovnicească. Narcisismul de care suferă oamenii părut duhovniceşti nu este cu nimic mai bun decât narcisismul celor care cad în patimi trupeşti. Şi unii şi alţii pun voia proprie deasupra voii dumnezeieşti.

Boala este o cruce grea. Câtă vreme omul duce cu răbdare această cruce, boala îi este de folos.
Numai că boala nu este singura cruce care duce la mântuire. Hristos nu a venit pe pământ să propovăduiască avantajele bolii. Hristos ne-a chemat să ne purtăm crucea pentru a dobândi raiul. Creştinii trebuie să se lupte pentru mântuire. Şi, fie că sunt bolnavi sau nu, fie că sunt în necazuri sau nu, ei trebuie să meargă spre rai.

Boala nu este o virtute, aşa cum nici sărăcia nu este o virtute. Pe mulţi sărăcia i-a dus la deznădejde, pe mulţi boala i-a dus la disperare. Rea nu este bogăţia, ci folosirea ei spre satisfacerea patimilor şi a poftelor. Rea nu este sănătatea, ci folosire ei spre pierzania sufletului. Rea este grija excesivă pentru sănătate, idolatrizarea trupului.

Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să căutăm boala. Ci au spus doar că sănătatea poate fi spre pierzare, în timp ce boala poate fi leac pentru suflet. Boala este de preferat sănătăţii folosite greşit, folosite pentru satisfacerea poftelor. Totuşi, constatarea lui Dostoievski potrivit căreia „un om sănătos este totdeauna un om pământesc, material.... Dar cum ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească a organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea unei alte lumi şi, pe măsură ce se agravează boala, raporturile cu această lume se îngustează”, nu trebuie considerată literă de lege: au fost sfinţi care au avut o sănătate de fier, chiar dacă duceau o viaţă de aspră nevoinţă, şi au fost păcătoşi care, ajungând pe patul de boală, au mărit raporturile cu această lume. Sunt destule cazuri de beţivi care dovedesc aceasta.

„Şi totuşi, de ce Sfinţii Părinţi au vorbit mai mult despre folosul bolii decât despre folosul sănătăţii?”

Pentru că sănătatea, prin ea însăşi, nu este o cruce. Boala este o cruce. Omul sănătos îşi aduce mai greu aminte de moarte decât o face omul bolnav. Mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu abia după ce s-au întâlnit cu boala (sau cu necazurile). Omul este ispitit să adopte un mod de viaţă în care credinţa este doar un compartiment care nu comunică cu celelalte; omul se mulţumeşte să fie creştin câteva ore pe săptămână, duminica, şi în rest trăieşte după alte legi, fără să mai ţină seama de legea dumnezeiască. Dar boala, ca orice suferinţă de altfel, îi răstoarnă socotelile. Boala este un dascăl înţelept care ne povăţuieşte să nu ne legăm de lumea în care trăim, ne învaţă că această lume este trecătoare şi noi înşine nu vom zăbovi mult în ea.