Friday, July 6, 2007

Need a job? Apply NOW

If you want to work in a rapid growing company, that tests products and advertising, and helps its clients to build long-term relationships with customers, that studies audiences and their responses to various media, that measures public opinion around the globe,

If you think you have high potential, if you want to develop your skills and abilities,

than send me your cv NOW on my personal email address:

gconstantin35@gmail.com
or please call me on 0727-334255

Good luck!

Thursday, June 21, 2007

Elementul de baza al vietii duhovnicesti


Parintele invata ca elementul de baza al vietii duhovnicesti traite intru Hristos, marea taina a credintei noastre este unitatea in Hristos. Este acel sentiment pe care il traim identificandu-ne cu fratele nostru, purtandu-ne unii altora poverile, traind unii pentru altii ca si cum am trai pentru noi, rostind Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, si acel PE MINE sa cuprinda si sa devina pentru noi durerile si problemele celorlalti, suferind si bucurandu-ne impreuna cu ei, caderile lor devenind caderile noastre, ridicarile lor iarasi ale noastre.

De aceea, ultima sa dorinta, ultima sa cerinta adresata Domnului, ultima sa rugaciune era ca noi sa devenim UNA. Dupa aceasta ardea, inseta, dorea. Cate probleme au fost rezolvate in acest fel simplu si minunat. A cazut fratele meu? Eu am cazut. Cum pot eu sa il invinovatesc de vreme ce eu insumi sunt vinovat? A reusit fratele meu? Eu am reusit. Cum pot sa il invidiez pentru reusita cand eu am invins?

r

Tuesday, April 10, 2007

HRISTOS A INVIAT!


La final de lupta, de drum si urcus greu al treptelor Postului Mare, sarbatorim triumful vietii si al iubirii, Invierea lui Hristos! Important este cum calatorim in cursul acestor 40 de zile si cum ajungem la destinatie. In dimineata de Pasti, la orele 05:00 pomii erau in explozie florala, mirosea a ciresi in floare, pasarile cantau si dincolo de zgomotele acestea familiare ale diminetii, simteai o pace si o bucurie fantastica, o tacere intensa, daca pot spune asa fara sa par ridicola. Minunat si triumfator. Si la final de drum de blog, cum nimic nu e intamplator, am avut bucuria sa simt iubirea Bunicutului (caruia cred ca i-a placut blogul pe care i l-am dedicat) si sa primesc cadou de la o prietena buna o carte de suflet: "Antologie de Sfaturi si Indrumari" - Parintele Porfirie.
Hristos a Inviat!
In pace si lumina,
Subsemnata.

Monday, April 2, 2007

O povestire de-a parintelui Porfirie



„Odată, povesteşte Părintele Porfirie, m-am lovit la piciorul stâng. Mi-am rupt tibia şi peroneul – aşa se numesc acele oase ce sunt până aici sus, la genunchi, iar în jos, până la gleznă. Mi-am rupt piciorul la mijloc şi-a troznit ca o sticlă. M-au dus la spital, în timp ce strigam întruna de durere… Au venit de îndată profesorul de chirurgie şi toţi de la sala de operaţie şi mi-au pus piciorul în ghips. După ce au trecut vreo zece zile, am început să-mi privesc piciorul şi, cu Harul cel dumnezeiesc, am văzut că nu îl puseseră bine. Tare m-am speriat, aşa că am început să mă rog. Cum puteam să le spun unor medici atât de mari că au greşit? M-am gândit să-i vorbesc domnului K., un medic mai mic, foarte blând la vorbă şi binevoitor. Aşadar, i-am spus că nu au pus bine piciorul în ghips! „Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atâţia medici şi am văzut totul la radiografie”. Într-adevăr îmi făcuseră radiografie. În timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au văzut că l-au fixat bine şi apoi l-au pus în ghips. Se pare însă că în momentul în care l-au mişcat ca să-l pună în ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus în ghips aşa strâmb. I-am spus aşadar medicului K. Că au pus piciorul strâmb, iar el le-a transmis celorlalţi. „Spune-i să-şi vadă de sfinţenia lui, iar noi ne vedem de ale noastre”, i-au răspuns.
Atunci am început să strig. A venit alt medic, un specialist, căruia i-am zis:
- Spune-i profesorului că vreau să mai faceţi o radiografie.
- Dar ne jigneşti, zise el.
- Vă rog să-mi faceţi pe plac, căci sunt om bătrân.
- În fine, hai să-l ducem jos, să-i facem voia, dar ne cicăleşte degeaba, zise profesorul. Nu ştim noi cum e bine? De atâţia ani tot asta facem.
În cele din urmă m-au dus jos. Acolo au constatat că într-adevăr piciorul alunecase din poziţia iniţială şi începuse să se sudeze strâmb.
- Vai, părinte, tare eşti păcătos, îmi zise.
- Ştiu şi eu asta, domnule profesor, i-am spus.
- Acum să vezi ce vom face! Trebuie să-l rupem iar, fiindcă s-a sudat!
- Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns.
Aşadar au adus doctorii din nou ca să-mi tragă de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injecţie împotriva durerii nu mi-au făcut. Aşadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar profesorul la mijloc şi, tot trăgând aşa, în cele din urmă au reuşit să îl rupă! Eu spuneam neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase”. Durerile erau cumplite! Mi-au apucat aşadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au făcut la loc.
Acum profesorul se tot minuna de întâmplare! „N-am mai văzut şi n-am întâlnit aşa ceva în toată cariera mea. Să-mi spună bolnavul că nu i-am pus bine piciorul în ghips. Şi încă după cincisprezece zile după ce l-am pus în ghips”.
Apoi am stat cam trei luni cu piciorul în ghips. Şi trebuie să vă spun că ghipsul este foarte greu. Aşadar, mai apoi, după ce m-am făcut bine, mi-au dat nişte cârje şi am coborât la biserică. După câteva zile i-am spus Haricleei să îmi aducă un baston, iar ea mi-a spus că se va duce să îmi aducă. A doua zi dimineaţa, cam pe la orele 11, am coborât în biserică şi m-am aşezat în strană. În faţa mea erau o maică şi sora mea Harikleea, căreia i-am spus să se ducă să îmi aducă un baston. „Ei, m-oi duce mai târziu”, zise ea. Aşadar nu i-am mai spus nimic. În scurt timp intră în biserică o doamnă având în mână un baston, pe care îl ţinea în sus. Îndată ce a intrat, s-a îndreptat spre noi, spunând:
- Aici este Sfântul Gherasim?
- Da, fiica mea, zise maica.
Atunci s-a apropiat să vadă mai bine icoana.
- Da, el este, el este, îi zise maicii şi se aplecă să se închine sfântului. Apoi continuă:
- Am fost în pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, aşa că am cumpărat şi eu unul. Noaptea trecută, îmi apare în vis acest sfânt din icoană. Eu nu ştiam ce Sfânt este. Aşadar îmi spuse sfântul în vis: „Vreau să îmi aduci mie bastonul pe care l-ai cumpărat de la Ierusalim”. Iată că l-am adus. Unde să îl pun?
Ia gândiţi-vă. Biata de ea nici nu ştia de Sfântul Gherasim! Aşa că, întrebând ea pe unul şi pe altul, i-au spus: „Du-te în Omonia. Mai întreabă acolo şi îţi vor spune unde îl găseşti pe Sfântul Gherasim”.
Atunci i-am spus: „Vino aici să îţi spun ceva. Sfântul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfântului şi slujesc în această biserică de treizeci de ani. Ieri am cerut să mi se cumpere un baston şi sora mea Harikleea urma să se ducă să îmi cumpere unul. Sfântul ţi-a spus să aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul său, iar bastonul l-a comandat pentru mine”. Atunci femeia s-a îndreptat spre icoana sfântului Gherasim. A luat bastonul, a sărutat icoana, apoi a pus bastonul alături şi, întorcându-se spre icoană, a spus: „Sfinte, ţi-am adus bastonul. Acum îl voi da slujitorului tău”. Apoi s-a întors, a luat iar bastonul şi, venind lângă mine, mi-a sărutat mâna şi apoi mi l-a dat.
Ce lucru frumos! Îţi poţi explica această întâmplare? Pe mine m-a emoţionat foarte tare. Asta e! Acum văd însă că nu mai e cauciucul care se afla la capătul bastonului.


("Batranul Porfirie, parinte duhovnicesc si pedagog")

Thursday, March 29, 2007

Te vindeca pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu




..."În acea vreme s-a întîmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducîndu-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvîrşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dînsa, cerînd ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsa şi gîndind la sfîrşitul ei. Era între dînşii o bătrînă creştină. Aceea, alergînd la biserică, se ruga cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzînd-o Sfîntul episcop Porfirie plîngînd, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzînd la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţînd-o ce să facă şi ce să zică.



Deci mergînd bătrîna în casa bolnavei, a strîns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dînşii: "Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?" Auzind acestea, părinţii au zis: "De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită". La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dînşii bătrîna: "Ridicaţi-vă mîinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvîntul cu jurămînt, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela". Iar ei, cu osîrdie şi cu lacrimi ridicîndu-şi mîinile, au zis: "În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dînsa?".



Acestea auzindu-le bătrîna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: "Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!" Şi femeia suspinînd, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirîndu-se, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!" Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfîntul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerînd botezul lui Hristos. Iar sfîntul, învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfînta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Si era numarul celor botezati 64."




(Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Porfirie, Episcopul Gazei, selectie)

Tuesday, March 27, 2007

Despre nevointe


În cartea "Ne vorbeşte părintele Porfirie" acest cuvios, poate cel mai mare ieromonah făcător de minuni secolul trecut, ne mărturiseşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli. De multe ori Îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!» E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească.” [31; 367].
(Părintele Porfirie „a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă «cu repetate gastroragii», cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatidă stafilococică pe mână, hernie inghinală «cu dese strangulări», guşă endemică cronică, adenom la hipofiză” [31; 367].)
Dacă Dumnezeu a ştiut că le este mai de folos să rabde, în vreme ce noi am fi considerat că le era mai de folos să facă alte nevoinţe, înseamnă că trebuie să ne revizuim modul de înţelegere a bolii.
Sfinţii Părinţi ne-au atras atenţia asupra faptului că în orice nevoinţă se poate amesteca mândria. Unul dintre părinţii pustiei, după ce întrerupsese un post exagerat de aspru, a văzut cum dracul pleca de la el. Adică tocmai întreruperea acelei nevoinţe lipsite de dreaptă socoteală i-a fost de folos, şi nu postirea aceea. Alţi părinţi au căzut în mândrie tocmai pentru faptul că se rugau vreme îndelungată şi socoteau că sunt mai presus decât ceilalţi.
Mândria, patima cea mai grozavă care îl separă pe om de Dumnezeu, este o patimă foarte fină. Întreaga predanie ortodoxă ne arată că cel mai bun leac împotriva mândriei este tăierea voii. În scrierile filocalice se pune accent pe ascultarea faţă de povăţuitorul duhovnicesc, ascultare care este numită mucenicească pentru că luptătorul renunţă la voia sa pentru a face voia lui Dumnezeu, Care îi vorbeşte prin povăţuitor.

Dar mucenicie este numită şi boala, pentru că este tot o formă de tăiere a voii. Pentru cei care vor să ducă lupta cea bună, boala este un examen: dacă rabdă durerile, ştiind că aceste dureri le aduc sănătate sufletească, atunci răbdarea este o dovadă a smereniei. Dacă însă bolnavul cârteşte, dacă se supără că Dumnezeu nu l-a lăsat cu nevoinţele sale, atunci prin aceasta arată că la baza războiului său nu stă dorinţa de a trăi după voia lui Dumnezeu, ci stă dorinţa de mărire, dorinţa de satisfacere a orgoliului, care se ascunde sub o mască duhovnicească. Narcisismul de care suferă oamenii părut duhovniceşti nu este cu nimic mai bun decât narcisismul celor care cad în patimi trupeşti. Şi unii şi alţii pun voia proprie deasupra voii dumnezeieşti.

Boala este o cruce grea. Câtă vreme omul duce cu răbdare această cruce, boala îi este de folos.
Numai că boala nu este singura cruce care duce la mântuire. Hristos nu a venit pe pământ să propovăduiască avantajele bolii. Hristos ne-a chemat să ne purtăm crucea pentru a dobândi raiul. Creştinii trebuie să se lupte pentru mântuire. Şi, fie că sunt bolnavi sau nu, fie că sunt în necazuri sau nu, ei trebuie să meargă spre rai.

Boala nu este o virtute, aşa cum nici sărăcia nu este o virtute. Pe mulţi sărăcia i-a dus la deznădejde, pe mulţi boala i-a dus la disperare. Rea nu este bogăţia, ci folosirea ei spre satisfacerea patimilor şi a poftelor. Rea nu este sănătatea, ci folosire ei spre pierzania sufletului. Rea este grija excesivă pentru sănătate, idolatrizarea trupului.

Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să căutăm boala. Ci au spus doar că sănătatea poate fi spre pierzare, în timp ce boala poate fi leac pentru suflet. Boala este de preferat sănătăţii folosite greşit, folosite pentru satisfacerea poftelor. Totuşi, constatarea lui Dostoievski potrivit căreia „un om sănătos este totdeauna un om pământesc, material.... Dar cum ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească a organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea unei alte lumi şi, pe măsură ce se agravează boala, raporturile cu această lume se îngustează”, nu trebuie considerată literă de lege: au fost sfinţi care au avut o sănătate de fier, chiar dacă duceau o viaţă de aspră nevoinţă, şi au fost păcătoşi care, ajungând pe patul de boală, au mărit raporturile cu această lume. Sunt destule cazuri de beţivi care dovedesc aceasta.

„Şi totuşi, de ce Sfinţii Părinţi au vorbit mai mult despre folosul bolii decât despre folosul sănătăţii?”

Pentru că sănătatea, prin ea însăşi, nu este o cruce. Boala este o cruce. Omul sănătos îşi aduce mai greu aminte de moarte decât o face omul bolnav. Mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu abia după ce s-au întâlnit cu boala (sau cu necazurile). Omul este ispitit să adopte un mod de viaţă în care credinţa este doar un compartiment care nu comunică cu celelalte; omul se mulţumeşte să fie creştin câteva ore pe săptămână, duminica, şi în rest trăieşte după alte legi, fără să mai ţină seama de legea dumnezeiască. Dar boala, ca orice suferinţă de altfel, îi răstoarnă socotelile. Boala este un dascăl înţelept care ne povăţuieşte să nu ne legăm de lumea în care trăim, ne învaţă că această lume este trecătoare şi noi înşine nu vom zăbovi mult în ea.