Martisor

"Pe aripi sfinte"

Izvor sa fiu

de suflet viu

si foc aprins

de duh cuprins

iar Cerul sfetnic

lumine vesnic

micimea mea

de-albastra stea.

Cald rasarind

din zari de-argint

clipa-n lumina

coboare lina,

stea de pamant,

lunece bland,

ca in pustie

harul sa vie

dinspre cuvinte

pe aripi sfinte

in trupul meu

sa o cant eu

pe Nascatoarea

de Dumnezeu."

(Elisaveta Novac, "Lumina din Iubire")

Punte peste timp: Smerita Smerenie

M-am tot gandit la smerita smerenie si am regasit-o in doi oameni: parintele Porfirie si parintele Paisie Olaru. Nu stiu de ce, cand ma gandesc la ei doi dintre toti, revad spatiul mioritic si sfanta simplitate, cum o numea parintele Steinhardt. Ma pasioneaza subiectul smerenie pentru ca eu nu stiu ce este aceasta si nu stiu daca o sa aflu vreodata. Dar sa vorbeasca dumnealor:

Cu parintele Porfirie despre smerenie:

"Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul. Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor. " ("Ne vorbeste parintele Porfirie")

Cu parintele Paisie Olaru in completare:

"Smerenia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine nu inseamna ca avem smerenie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in pubhc, iar noi rabdam si zicem : " Dumnezeu i-a poruncit fratelui sa ma ocarasca pentru pacatele mele " , aceasta este smerenia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocarasca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-l ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata. Iar mandria, dimpotriva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de cam sa ne fereasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui." ("Parintele Paisie Duhovnicul")

Norul Intunecat

Parintele Porfirie povestea despre experientele sale la policlinica din Atena descriind ultimele clipe din viata pamânteasca a unor grav bolnavi care erau dusi într-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alaturi de bolnavi, în acele ultime clipe de agonie de dinaintea mortii, usurându-le sufletele. Uneori îsi întrerupea rugaciunea, cobora în biserica, îngenunchea înaintea Sfintei Mese si plângea; apoi "cu si mai mare staruinta se ruga". Când se întorcea în salon, norul se risipise. O lumina blânda se asternuse peste chipul, de-acum împacat, al bolnavului. Sufletul sau liberat calatorea spre ceruri. Medicii care îl vedeau adesea la capatâiul bolnavilor la ceas târziu, îl întrebau: "Bunicutule, tot aici esti?", iar el raspundea: "Ce sa fac, fii mei? Doar vedeti ca sunt singuri si parasiti".

("Batranul Porfirie")

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:- Eşti un om atât de neghiob ...- Ce spun eu acum sunt neghiobii?- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.- Da, dar îmi face ...- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetatşi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristrea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate

("Ne vorbeste parintele Porfirie")

"Lumina"

Cu raza, bati din veci aceeasi cale,

Cum vii din nesfarsit inspre-nserari,

In umbra noastra faci din nou carari,

Sa Te primim cu svon de osanale.

Te daruiesti cu rodul toamnei Tale,

Doar celor care plang in asteptari,

Aluneci lin, cazand din zari in zari

Spre duhuri care stiu sa fie goale.

Tu treci mereu in neguri nesfarsite,

Sa biruiesti amurgul prin Calvar

Si-n taina frumusetii negraite,

Te nasti de sus in foc de raze iar,

Ca sa-mplinesti minuni fagaduite,

Lumina Tu, nespus de mare har"

(Zorica Latcu)

Cand Hristos ii leaga pe oameni, nu mai exista distante

Parintele Porfirie, acest monah minunat cu suflet de poet, asa numitul "Cleopa al Greciei" ma uimeste de fiecare data prim simplitatea si frumusetea trairii sale. Un calugar simplu, coborat din munti care nu a uitat muntii, un traitor pe care Dumnezeu l-a inzestrat cu darul inaintevederii spre bucuria si vindecarea multora. Un OM care ii invata pe semenii sai sa simta ritmul naturii, sa traiasca in fuziune cu ea. "Natura este taina Evangheliei. Eu, cand simt armonia naturii, plang intr-una"... Cand ma gandesc la parintele Porfirie, vad in fata mea un camp de flori din cele mai simple. Iata cateva din gandurile sale:

"Sa udam florile"
Privitor la felul în care trebuie sa ne taiem patimile, Bunicutul mi-a spus acestea:Avem, fiule, o gradina unde sunt sadite de-o parte flori si de cealalta ciulini. Avem si-un izvor în partea asta, care le uda. Când îndreptam apa izvorului spre flori, acestea vor creste, în timp ce maracinii, din pricina lipsei de apa, se vor usca. Astfel trebuie sa procedam si cu faptele noastre. Când facem necontenit binele, treptat vor pieri obiceiurile rele. Omul cel vechi, care salasluieste în noi, se va piti în ascunzatoarea lui si nu ne va mai necaji. Pentru asta însa e nevoie de rugaciune neîncetata si de lupta pentru dobândirea virtutii.

"Sa ne deschidem Luminii "
„Sa nu încerci sa arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ti poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, si-atunci se vor risipi si negurile ce s-au înstapânit în tine".

"Iubirea fata de Dumnezeu"
Într-o zi, întrebându-l cum trebuie sa fie iubirea noastra de Dumnezeu, Parintele Porfirie îmi spuse:- Iubirea noastra pentru Dumnezeu, fiule, trebuie sa fie foarte mare si neîmputinata prin risipirea asupra altor lucruri. Îti dau urmatorul exemplu. Omul pare a avea înlauntrul sau un fel de baterie ce contine o anumita cantitate de energie. Când îsi risipeste aceasta energie cu alte lucruri decât iubirea pentru Dumnezeu, energia ce îi ramâne pentru dragostea fata de domnul este prea mica si, uneori, aproape nula. Când însa toata energia noastra o îndreptam spre Dumnezeu, aceasta înseamna ca iubirea noastra pentru El este foarte mare.Sa-ti mai spun ceva. Odata o fata se îndragostise foarte tare de un tânar, pe nume Nikos. În fiece noapte fata se trezea pe-ascuns, sarea pe fereastra si se ducea desculta peste tarinile pline de spini, pentru a-l întâlni pe cel drag, desi ajungea la el cu picioarele sângerânde. Când se-ntorcea acasa, gândul îi fugea mereu la Nikos. Orice ar fi lucrat si orice ar fi facut, Nikos îi bântuia gândurile. Asa, fiule, toata puterea ta trebuie sa tinteasca spre Dumnezeu, iar gândul tau sa fie mereu la El, fiindca aceasta e voia Sa.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii "

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele,

ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(Lucian Blaga, "Poemele Luminii")